HILARIOPOLIS CULTURA – Iulia Hasdeu

Iulia Hasdeu-o cometa stinsa la 19 ani.Un om rar care inca lumineaza cerul Romaniei. Am sa va prezint ultima mea intalnire cu geniul Iuliei Hasdeu. Va las pe voi sa descifrati misterul ce emana din spiritul primei romance ce a absolvit Sorbona. Imagini din Hilariopolis si Campina. Versuri traduse din franceza de:Ciprian Doicescu,Victoria Ana Tausan si Monica Pillat

Moartea

Eu nu urăsc viaţa, de moarte nu mi-e teamă,

Că ea este lumină puternică şi caldă,

Chiar muribundul – care în pacea ei îl cheamă –

Sub pleoape obosite privelişti noi îşi scaldă.

Dar sufletul se-avântă-n necunoscuta lume

Şi-n alte corpuri trece, când poate şti să ierte;

Aşa din cupa sacră cu toţii bem, anume,

Şi niciodată, nimeni, nu poate s-o deşarte.

Evantaiul

E-o mică jucărie din veacul cu marchize,

Cu aur şi agate mânerul e-ncrustat;

Paleta-i de mătase cu linii delicate

Pe sâni de alabastru, frumoşi, a tresăltat

………………………………………

Ah, dacă evantaiul, ce toate le văzu,

Ar fi să glăsuiască, ce povestiri ar spune!

De-atâtea ori iubirii el sfetnic tainic fu,

În buduarul plin de marchize şi-a lor lume.

Pe malul lacului Geneva

Tu lac întinzi năframe vii de ape,

Argintul undei pe nomad opal,

Culorile par moi, miresmele pe-aproape

Plutesc înspre cabane peste val.

Din soare stins se cerne prund de aur

Pe lac, în somn talaze dezmierdate,

Curând amurgul cade peste plaur

Şi-aprinde ape mov împurpurate.

Sub valuri de-aburi albi stâncile sumbre

Fantome-nfricoşate par în noapte.

Tăcere. Din cascade-voci de umbre,

Şi apele-n cădere sună şoapte.

Atunci să vezi minunile fluide

Cum scapără, se-aprind şi flacăra e val,

Jeratic dogorind văpăile lichide,

Pe focul stins al zilei, în licăriri pe mal.

Leman albastru, cerului oglindă,

Vioi azur de Orient. – Simte-un fior

La măreţia-ţi cele ce te colindă

Posomorât eşti, aprig şi totuşi zâmbitor!

Nici marea n-are valuri de poveste,

Nici munţi în jur mai falnici decât tine

De pază stau înaltele lor creste

Cu mândre frunţi spre zările-lumine.

O de-aş rămâne pe-al tău mal

S-aud cum plânge apa jalea lin,

Şi cum se tânguie în unde blândul val

Să fiu aici mereu, să mor senin!

Dar nu, eu voi pleca, iubite ape

La revedere – poate niciodată,

De-ntâia mea iubire cât de aproape

Va fi de voi – pe valuri legănată.

Zile de nelinişte

Sunt tânără şi viaţa îmi e atât de dragă;

Privind însă pe morţi, ceva de ei mă leagă,

Că-i văd dormind senini în somnul de-ntristare.

Dar azi o-ntunecare în mreaja ei m-a prins,

Mi-e sufletul o rază ce încă nu s-a stins,

Şi în mocnirea vieţii eu nu te urăsc, soare!

…………………………………………

Unui copil ca mine, – o, cine poate crede? –

Că sufletu-i linţoliu, chiar dacă nu se vede,

Că inima-i rănită, când vechi iluzii pier,

Că deznădăjduită vrea moartea într-o zi,

C-aşteaptă-n nerăbdare durerea-şi potoli

C-un dor respins de cer!

O, Doamne!

O, Doamne! Cer iertare, aş vrea acum să mor!

N-am şaisprezece ani! Dar viaţa mea-i amară,

Şi inima mi-e tristă, speranţele nu cobor

Şi fără de prieteni, ruina mă-mpresoară!

Mai bine e să mor. Nici nu mai pot să plâng,

Şi lacrimile au un farmec ne-ntrecut…

Când nu mai pot de-o vreme nici lacrimi să mai strâng,

Vreau moartea să-mi aducă odihna ei de lut.

Fluturele

În cer albăstriu

Zboru-i e zglobiu

Fluture de aur

Fluture ceresc

Ce mult îl iubesc

Chiar de nu e faur!

Aripi argintii

Îi dau raze vii

Zboară spre hotar;

Formă luminoasă

Trece bucuroasă

Şi scânteie iar.

A fi iubită

Murişi, o, Beatrice, în floarea vârstei sfinte…

Cu dragostea-i poetul te-a însufleţit;

Prin versurile sale ne stă mereu în minte

Imaginea ta dulce, căci Dante te-a iubit.

Ţi-a fost, o, Eloise, fatală dimineaţa.

De Abelard iubită, fu sincer dragu-ţi crez,

Şi – crin în mănăstire – sfârşitu-ţi-ai viaţa…

Dar, ca pe Beatrice, eu te invidiez.

Tu-l plângi pe Cid, Ximena, fiindcă, aspră, soarta

Potrivnică îţi este şi nu-l mai poţi vedea.

El te-a iubit… Iubirea învinge chiar şi moartea;

De-aceea-ntotdeauna eu te voi învia!

Ah, să te ştii iubită! Ce sfântă fericire!

Să plângi atunci îţi vine, dar lacrime cereşti!

Să mori iubind!… Ah, moarte de har şi norocire.

Când mori în nimb de soare, ca-n el să retrăieşti!…

Himera

De este-n lume-adevărat

Că-ndrăgostiţii au aflat

În germinal sau în brumar

Avântul altfel nesperat

E că-n himeră-şi fac hotar.

Şi pacea serii de-o iubesc

Cu umbrele ce amăgesc

Natura chiar – augusta mamă

E că-n visare se voiesc

Şi de himeră nu au teamă.

La ce cugetai?

Când pe cărţi de rugăciune, genele ţi le plecai,

Spune-mi scumpa mea amică, la ce oare cugetai?

Închinându-te, o! spune-mi, oare nu cumva rosteai

Al meu nume, câteodata, aşa dulce îl găseai?

Eu ceream la cer – când vântul steagurile flutura –

Ca să binecuvinteze lupta şi izbânda mea;

Şi pe când gornistu-ntruna, marşuri de război suna,

Sufletu-mi, gelos pe tine, tot spre tine s-avânta.

Iar când tu, îngenunchiată, te rugai la Dumnezeu,

Eu, călare pe fugaru-mi negru ca un pui de zmeu,

Alergam după al slavei, zgomotos şi lung alai;

Îmi râdeam de-orice pericol! Moartea-n faţă am privit,

Jupuită, numai oase şi cu chip îngălbenit.

Nu cumva atuncea iarăşi, tot la mine cugetai?

Ei râd de vise-amăgitoare

Şi nu se tem că omul moare

Că-n timpul lui Homer mai speră…

Sunt singuri fericiţi sub soare:

Că fericirea – e-o himeră.

La ce cugetai?

Când pe cărţi de rugăciune, genele ţi le plecai,

Spune-mi scumpa mea amică, la ce oare cugetai?

Închinându-te, o! spune-mi, oare nu cumva rosteai

Al meu nume, câteodata, aşa dulce îl găseai?

Eu ceream la cer – când vântul steagurile flutura –

Ca să binecuvinteze lupta şi izbânda mea;

Şi pe când gornistu-ntruna, marşuri de război suna,

Sufletu-mi, gelos pe tine, tot spre tine s-avânta.

Iar când tu, îngenunchiată, te rugai la Dumnezeu,

Eu, călare pe fugaru-mi negru ca un pui de zmeu,

Alergam după al slavei, zgomotos şi lung alai;

Îmi râdeam de-orice pericol! Moartea-n faţă am privit,

Jupuită, numai oase şi cu chip îngălbenit.

Nu cumva atuncea iarăşi, tot la mine cugetai?

Unei file

Sărmana filă-n care aştern

A gândului comoară

Nu ştii câte dureri se cern

Când vin spre tine iară.

Ca lumea, rece mă priveşti

Mă vezi surâzătoare

Dar rana cum s-o potoleşti

Când inima te doare?

Sunt rele care nu se scriu

Şi nu se spun în şoapte,

În ele chinu-i tot mai viu

Şi sufletul e-o noapte.

Poţi să mă plângi hârtie deci

Că muta mărturie;

Ce grea amărăciune

Să râzi, când plânsu-nvie!

Nu-ndrăznesc

De m-ai asculta vreodată

aş voi ca să-ţi vorbesc

tu m-asculţi… cu toate-acestea

n-am putere să-ndrăznesc

eşti prea bună, eşti prea dulce

însă fără voia mea

ca şi-o pasăre pe cracă

tremur înaintea ta.

Am a-ţi spune multe lucruri

nu pot însă… mă-nfior

căci pe buze-ţi văd un zâmbet

rece, batjocoritor

gura ta e ca o roză

tu în râs mă vei lua

nu-ndrăznesc să ridic ochii

nu-ndrăznesc-naintea ta.

Mersul tău e de regină

ochiu-ţi e impunător

pentru ce te-admir într-una

înţelegi tu prea uşor.

De mi-ai fi tu suverană

şi eu rege de ţi-aş fi

pentru tine aş muri.

Poate-s prost! e cu putinţă

însă ştiu că te iubesc

inima-mi e simţitoare

însă nu pot să vorbesc.

O! amoru-mi pentru tine

să ţi-l spun de-aş îndrăzni

n-ai mai râde şi pe-un altul

niciodată n-ai iubi!

Femeia

O inimă de Evă, enigmă-n veci profundă!

Din foc divin şi amestec din tina cea imundă;

Protee fără nume, ce logica dezminţi

Deşartă sau prea rece, sau clocot de dorinţi!

Sub vraja frumuseţii, ori dulcea ta zîmbire,

Ascunzi tu suferinţă, ruşine, sau iubire?

În clara ta privire, de visuri încântată,

Pot eu citi, femeie, de vei fi plâns vreodată?

Ah, ce perverşi ai ochii, surâsul nu-i timid

Sub fardul ce sclipeşte s-ascunde mai nimic,

Sub finele dantele ascunzi, făr-de mustrare,

Defectele, şi-n taină, porniri spre desfrânare!

La tine totul este spoială sau mascat:

Ţinuta, vorba, faţa şi glasul afectat

Căci tot ce nu-i minciună tu-nfrunţi cu viu răspăr:

Minciuna pentru tine e unic adevăr!

Faţadă-i tot la tine şi prefăcătorie

Şi chiar a ta ştiinţă e doar cochetărie.

Spre a trona mai bine, voind să ne uimească,

Şi-ndeosebi să placă! E vanitatea-ţi dragă!

Să placi… pentru aceasta ţi-ai da viaţa-ntreagă,

Ţi-ai da averea, pruncii şi cinstea, de se cere,

Şi totul pentru-o biată şi ridicolă plăcere!

Cochetăria-ţi este virtutea cea suavă.

Ea în femei se naşte: în tine, doamnă gravă,

În tine ţărăncuţă, cu faţa-mbujorată,

În tine, curtezană, mereu neruşinată.

Femei! – e viaţa voastră şi singura mândrie;

Voi sufletul vă-nchideţi într-o bijuterie!

Stelele

sunt stele pe bolta înaltă

ce semănă cu diamante

care în noaptea învoalată

se oglindesc fascinate

stele ca acestea şi pe pământ

noapte şi zi mereu strălucesc

încărcate de mister ziua sunt

iar noaptea – de iubiri povestesc.

şi stelele fermecătoare

luminează în seninul pur

cu îndrăzneală în culoare

ca şi-n imensul cer de-azur…